Aveam 9 ani cand am scris primele povesti. Evident, erau povesti inspirate din basmele copilariei, cu personaje de tip “Ileana Cosanzeana” si animale cu puteri magice, insa erau povestile “mele”, scrise probabil ca un soi de raspuns la lumea inconjuratoare, sau ca un fel de “comment”…sau poate ca solutie. Tin minte ca le scriam intr-o agenda cu coperti din piele rosie si cu marginea foilor aurita, pe care mi-o adusese tata de peste mari si tari…mi se parea mie ca “recipientul” in care pun povestea e important…si intr-un fel, asa si era

Copiii spun povesti tot timpul. Sunt creatori si povestitori innascuti, iar imaginatia lor nu este (inca) ingradita de conventii si limite. Uneori, ei simt instinctiv ca un cuvant scris nu este doar un cuvant scris, ci mult mai mult. Ei stiu ca povestile sunt universuri in sine, ca personajele sunt vii si se transforma uneori – de-a binelea ! – in aliati pentru jocurile si intamplarile copilariei. Si, iti vine sa crezi sau nu, povestile lor (spuse sau scrise) ii ajuta sa aiba rabdare cu adultii…

Daca esti parinte, uneori e suficient sa vezi cam ce compuneri scrie copilul tau (sau ce carti prefera intr-o perioada anume) ca sa vezi cum se simte sau ce are nevoie. Si poti sa-i faci un cadou (si in felul asta, de fapt iti faci si tie un cadou), pentru ca la atelierele de Scriere Creativa va face ce-i place cel mai mult sa faca: se va juca, exprimandu-se pe Sine, va invata sa-si pretuiasca UNICITATEA si calitatile irepetabile cu care a venit pe lume, va scrie despre vise si va potrivi cuvinte, va scrie despre eroi preferati si va descoperi resurse pe care sa le foloseasca oriunde si oricand are nevoie.
Isi va compune, pas cu pas, Povestea vietii exact asa cum vrea sa o scrie.